Ce voiam sa stim?– asa ar putea suna intrebarea care, de-a lungul celor doua secole de la Critica ratiunii pure, s-a insinuat tot mai ferm in locul intrebarii fundamentale a lui Kant: „Ce putem sti?”. .
Cu atat mai mult ne va da de gandit metafora lizibilitatii, care actualizeaza ceva ce s-a pierdut, poate, sau care n-a depasit niciodata pragul dorintei, ci a ramas ca o figura a familiaritatii cu un sens care, desi ni se refuza, ramane sensibil, ca refuzat.
Lizibilitatea este atunci suspecta: citita din carti, experienta nu e cea proprie.
Iar speculatia lingvistica asupra modului in care cel cu experienta calatoriei a putut deveni in cele din urma un expert, ne e de prea putin folos, daca totul se reduce la o experienta straina, care-l face pe contemporanul legat de media sa depinda de armate-ntregi de functionari ai experientei.
Mai este insa in joc aici si pericolul pe care-l reprezinta obsesia patologica a lucrurilor care revin, tinandu-si mereu la dispozitie toata energia dorintei lor pentru momentul istoric propice: se-ntampla sa apara atunci ca un viitor palpabil ceea ce nu poate fi decat corectivul prezentului.
Obstinatia cu care unele lucruri revin, inventandu-si mereu metamorfoze, da mai mult de gandit decat statornicia cu care altele doar persista.
Nu majoritatea anilor sau veacurilor da densitatea istoriei.
Faptul ca ceva ramane un episod nu-l face automat si neadevarat.
Dar ele sunt indiciul unei continuitati a dorintei si nu a manifestarilor ei, nu a patosului si retoricii sale.
Titlul Lizibilitatea lumii nu permite decat tratarea unor episoade.
Ele contrazic orice cantar cu care masuram tot ce poate si merita sa fie cunoscut, si sunt adanc ingropate in orice rezultat al stiintei, ca ceva la care nu se mai poate ajunge odata ce-am ajuns pana aici.
Ce era acel ceva pe care parea sa ni-l ofere cunoasterea, infatisandu-ni-l ca pe-o fagaduiala? Cum ar trebui, cum ar fi trebuit sa ni se prezinte lumea, pentru ca incertitudinea in privinta ei sa nu ne mai provoace nelinisti? Astfel de intrebari ne trezesc sentimentul unor lucruri aproape uitate.
Este, dimpotriva, de presupus ca si deziluziile merita sa fie studiate, caci incertitudinea lor eroziva constituie un moment al tonalitatilor istorice fundamentale pe scala care duce de la resemnare pana la furia impotriva lumii.
Cand ne punem intrebarea ce-a fost acel ceva pe care am fi vrut sa-l stim, nu trebuie sa ne lasam descurajati de convingerea ca, in istorie, rezultatele n-au fost niciodata la inaltimea pretentiilor. Ce voiam sa stim?– asa ar putea suna intrebarea care, de-a lungul celor doua secole de la Critica ratiunii pure, s-a insinuat tot mai ferm in locul intrebarii fundamentale a lui Kant: „Ce putem sti?”
