Un peisaj marin al lui Victor Brauner, de la Balcic, te cucereste pe loc prin forma neobisnuit de limpede pe care o dau culorile: alb, albastru, rosu, galben, verde, totul in linii simple, drepte, ferme, urcand ambitios.
Imense resur.
Viata lor face obiectul interesului contemporanilor nostri, chiar al unora dintre contributorii acestui volum.
Comunitati intregi, multe la numar, s-au asezat in jurul marii, au construit o lume proprie, au lucrat la patrimoniul fara egal al mozaicului de civilizatie si, cea mai buna parte din ele, au disparut mai apoi.
Intre aceste versiuni exista, evident, nuante care mai de care mai atragatoare: nu am putea explica, altfel, multitudinea de evolutii, actiuni, intentii de a stapani marile si pamanturile ei, cum nu s-ar argumenta nici dezvoltarea impetuoasa a multora dintre zonele litorale.
Peste doua milenii, un literat, cu trecere si prin diplomatia de dupa Razboiul din 1916- 1919, Duiliu Zamfirescu, se confesa urmasilor ca viata in Dobrogea, la finele veacului al XIX-lea nu diferea de cotidianul exilatilor in Indochina; altul, Ion Marin Sadoveanu, tot intre cele doua Razboaie Mondiale, nu-si retinea oprobiul fata de natura Constantei, acolo unde, ca nicaieri altundeva, „te intalnesti cu impresia ce iti arunca tristetea in deznadejde”, in buna masura si pentru ca „nimic din vegetatia obisnuita nu creste pe aici”.
Motivele ovidiene sunt impartasite, in aceeasi culoare, si mai tarziu, adesea, completandu-le fara masura.
Locul in care ajunge, intr-o vara torida, a anului 1853, un francez, Boucher de Perthes, este unul subiectiv: o Constanta ca un sat care „n-ar fi in Franta decat cel mai sordid dintre catunele Bretaniei”.
Scrie Geo Bogza, intr-unul dintre reportajele sale, ca daca Ovidius – in al carui auz Dunarea inghetata trosnea sub carele sarmatilor si sub ale carui priviri inspaimantate getii taiau cu topoarele vinul prins de ger – ar fi fost trimis pe malul rasaritean al marii, poate ar fi indurat mai usor exilul intr-un tinut generos, acoperit tot anul cu flori, aproape mediteranean.
Pe aceeasi paralela, tarmurile rasaritene ale Marii Negre par mult mai aproape de sud decat malul dobrogean, ale carui aspre intinderi de stepa stau sub necontenita bataie a vantului, iar iarna cunosc toata urgia revarsarilor de aer glacial.
Da, este un loc al Memoriei unui damnat: Marea lui poate fi si asa.
O osanda aceasta tortura fara scapare, vietuirea intr-un loc sinistru si insalubru uman al Pontului. &bdquo
Nu se afla tara mai trista ca aici!”, scrie poetul in &bdquo
Ponticele” sale si, intr-adevar, frigul, desertul uman si geografic, intunericul, razboaiele si salbaticia sunt adesea invocate.
Oricat ai cauta, nu gasesti nimic din frumusetea calda anterioara, ceva care sa atenueze depriMarea sufleteasca si dezolarea peisajului cotidian. stiu ca mai exista, desi nu sunt multi care au rabdare sa le citeasca, elegiile si scrisorile poetului exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso: statuia lui, stapana stinghera peste piata orasului, este un simbol al intregului Pont Euxin.
Un loc al memoriei? Pentru cine iubeste Marea este ceva familiar, ca o poveste ascultata adesea, repetat.
Poti deveni sigur ca teama banalitatii este exclusa.
Apare si acea senzatie a unei lumi mereu agitate, neastamparate, nepotolite: imaginea marii este una tonica, optimista.
Privite de jos, casele par cocotate unele deasupra altora, stranse, inghesuite sa vada ce se petrece, gata sa se rostogoleasca de-a valma in culorile deschise ale marii si cerului.
Vitalitatea, viata traita cu toata forta gandului si a fiintei pot fi lesne citite si impun cat de repede o stare de bine.
Un adevarat cantec al soarelui.
Cadrele geometrice se intrepatrund, exista acolo o infatisare halucinanta a peisajului, de la nuantele mai terne ale pamantului, trecand prin cele violente, contrastante, pana la seninul suav, sters, al apei si al orizontului.
Un peisaj marin al lui Victor Brauner, de la Balcic, te cucereste pe loc prin forma neobisnuit de limpede pe care o dau culorile: alb, albastru, rosu, galben, verde, totul in linii simple, drepte, ferme, urcand ambitios
