„Am inceput sa scriu Munca lui Iov in indepartatul 1982 sau 1983.
Cum se putea urma calea lui Iov, cautand eliberarea?“ - Antonio Negri.
Eliberare, in inchisoare si in exil, in absolutul puterii, si totusi eliberare de o infrangere politica ce incepea sa apara drept o trecere istorica – si apoi constatarea sfarsitului unei epoci care nu mai poate fi restaurata, si explicatia cosmarului unei utopii devenite teroare.
Existau zeci de lecturi ale lui Iov: niciuna nu reusise sa gaseasca un raspuns la chestiunea teologica a raului: Si Deus est, unde malum? Si malum est, cur Deus? Dar aici nu era vorba doar de a intelege, ci era vorba si de a descoperi cum se poate pregati o cale catre eliberare: o problema practica, nu o teodicee.
Odata iesit din inchisoare si constrans la exil in 1983, problema nu s-a schimbat: interpretarea acelei stari de suferinta devenise pentru mine un moment esential de rezistenta.
Cu toate acestea, odata depasita iluzia ca m-as putea apara in fata unei puteri absolute, problema era aceea de a nu ma scufunda din punct de vedere intelectual in durerea si in mizeria puscariei si de a dezvolta o lectura adecvata a represiunii, tocmai cu scopul de a rezista si a interpreta insasi infrangerea politica drept o critica a puterii.
Cautam in analiza suferintei o cheie pentru a rezista.
Situatia in care ma gaseam era intr-adevar disperata: ma aflam deja de-o buna bucata de timp intr-o inchisoare speciala, inchis doar pe motive politice, si nu stiam cum sa ies din asta.
Leopardi constituia o fenomenologie si o poetica, Iov reprezenta exemplum-ul.
Lucram, asadar, tot asupra suferintei.
In acelasi timp scriam despre Leopardi.
Eram in al patrulea an de inchisoare. „Am inceput sa scriu Munca lui Iov in indepartatul 1982 sau 1983
