„Nașterea lui Iisus Hristos e întâia premisă a cugetării creștine.
Brațele sângerate de piroanele necontenitei răstigniri, ale lui Iisus se întrezăresc, acolo sus, întinzând iertătoare binecuvântarea mântuirii, chemarea lângă ieslea Bisericii.” „Organizarea internațională a ort.
Convingerea aceasta își face drum.
Perfecționarea lăuntrică a omului nu se poate fabrica în uzină.
Mașina se dovedește incapabilă să dea orientări sufletești.
Nu se poate tăgădui, după război, o anumită reculegere a spiritului omenesc îngrozit de propriile isprăvi.
E spiritul uzinei care a înfrânt spiritul Bisericii și, ceva mai mult, a obligat feluritele biserici creștine să lupte unele împotriva altora.
El ne-a arătat însă întâia oară că unui maximum de perfecțiune mecanică îi corespunde un maximum de cruzime sufletească: rezultatul rațiunii omenești dezvoltate pe temeiul supremei negațiuni a lui Iisus Hristos.
Războiul mondial, fiul monstruos al mașinii nu e desigur și din nenorocire, ultimul născut al ei.
Apariția mașinii în viața modernă a intensificat până la nebunie conflictele dintre oameni, dintre clase și dintre popoare.
De la patronul fabricii până la șoferul care ucide pe trecătorii nevinovați, el exercită o teroare asupra celorlalți și stârnește o dușmănoasă îndârjire.
El posedă un mijloc de captare a forțelor naturii și de subjugare a semenilor lui.
Cel ce stăpânește mașina cea mai perfectă, nu e desigur omul cel mai bun în sensul creștin.
Civilizația veacului nostru, de o strălucire fără seamăn, e poate ultimul termen pe care l-a atins perfecționarea materiei în paguba desăvârșirii sufletești.
Ea însemna părăsirea sufletului în favoarea materiei.
Perfectibilitatea pe care o administra Biserica a fost înlocuită cu perfectibilitatea ce se fabrică în uzină.
A fost atunci o evadare a spiritului uman din Biserică și un refugiu al lui în uzină.
Când avântul descoperirilor științifice s-a transformat în formidabila întrecere în invențiuni a mașinismului modern, rațiunea omenească s-a îmbrăcat în orgoliu imperial și noua ei atitudine a însemnat negarea lui Iisus Hristos.
Fărămițarea doctrinei unice a lui Hristos, înmlădierea ei după feluritele chipuri de înțelegere a popoarelor, înseamnă refuzul rațiunii omenești în fața umilinței cerute de Mântuitorul lumii.
Aceste condiții pe care rațiunea omenească a ținut să le impună lui Iisus Hristos se traduc istoricește în fragmentarea Bisericii creștine, care trebuie să fie unică și e totuși împărțită în specii și varietăți: în confesiuni și secte.
Omul a venit la dânsul punând condiții: condițiile rațiunii omenești care de cele mai multe ori nu înseamnă decât teoretizarea instinctelor egoiste.
Iisus cere umilință, adică lepădare de instinctele egoiste.
Atitudinea omului liber față de Biserică a determinat însuși creștinismul istoric, adică istoria Bisericii universale.
Fiindcă omul e conceput liber să aleagă și să se lase ales.
Câți sunt aleși din cei chemați, – aceasta atârnă de atitudinea omului față de Biserică, față de Iisus Hristos.
Sunt chemați și sunt aleși.
Creștinește, omenirea e înțeleasă ca fiind în fiecare clipă noul născut, chemat la viața desăvârșită prin Biserică, adică prin Iisus Hristos.
Ieslea Betleemului, care a legănat în noaptea de pomină perfecțiunea Dumnezeului-Om, e de atunci încoace Biserica creștină, creatoarea și administratoarea perfectibilității în mijlocul societății omenești. Întruparea din ieslea Betleemului în fața căreia îngenunchea smerită odată cu magii, suprema înțelepciune a lumii vechi și, odată cu păstorii, veșnica naivitate a lumii simple, alcătuiește, astfel, argumentul fundamental, metafizic și fizic totdeodată al perfectibilității sufletului omenesc, perfectibilitate al cărui ultim termen se cufundă în divinitate.
Ea înseamnă înomenirea lui Dumnezeu cu scopul de a îndumnezei pe om. „Nașterea lui Iisus Hristos e întâia premisă a cugetării creștine
