Laura T.
Călin-Andrei Mihăilescu.
Ca lumea să nu fie autoimundă, ea trebuie să devină nomadă.
Ea produce noul, noul contemporan, uneori împingând condiţia umană înspre o revoluţie planetară, spre Marte, poate, dincolo de apogeul hibridului, unde heterotopiile scufundă hărţile. Îndepărtându-le de tehnoTerra, o energie vitală le animă.
Pe când, pentru Deleuze, nomadul pur nu se scoală din fotoliu, Laura Ilea e peregrină, a străbătut deșerturi, unde femeile nici nu se mai privesc de dinafară, nici nu mai sunt întrerupte de fotografii ori de eros.
Laura Pavel Nomadului îi șade bine cu drumul; sedentarului – cu drama.
Ilea se revendică nu atât de la vreo școală critică anume, cât mai degrabă de la gândirea în alertă, „de-sedentarizată“, în descendenţa unui scriitor neînseriabil ca Marcel Moreau, iar verva ei polemică se îndreaptă împotriva rigidităţii oricărui jargon știinţific, a parohialismului unor comunităţi interpretative care vor să domine scena intelectuală de astăzi.
Invocând faimoase mode și cotituri ale teoriei ultimelor decenii, de la direcţii feministe recente la noile materialisme, Laura T.
Soluţiile temporare la dilemele intelectuale par a veni dinspre opţiunea pentru dialogul intercultural, care flexibilizează coduri și maniere de gândire, altfel spus, dinspre un nomadism existenţial (și teoretic totodată).
Ilea scrie un eseu-performance, hibrid, în care coexistă euforia speculaţiei filosofice dezinhibate, nonacademice, cu proza de inspiraţie autobiografică, interesată de sinuoasele coagulări identitare.
Laura T
