„Catalogat pe vremuri de critica de intampinare, cu mai multa sau mai putina indreptatire, drept un «poet al obiectelor», Vasile Petre Fati e mai degraba un vizionar de un soi mai aparte, ce extrage crampeie de real pe care le reasambleaza in niste mozaicuri pline de stranietate.
Chiar daca perimata, efigia insingurarii, a unui discret exil, este haina imprumutata de la Ovidiu si purtata cu o stangacie plina de farmec de catre un poet care merita, fara indoiala, privilegiul de a fi citit si recitit.”Dan Mihut.
Desi par uneori desuete si sub semnul lamentatiei, textele lui Fati construiesc o atmosfera funambulesca, bantuita de personaje singuratice, bizare, lasand, din loc in loc, notatia vizionara sa dea forta angoaselor.
Poezia lui Fati, lipsita de luxurianta poeziei din a doua jumatate a secolului XX, poate tocmai pentru stilul ei obsesiv, e o poezie centrata pe imaginea insolita, pe un patetic bine dozat.
Spre deosebire de poetii din grupul oniric, care recurgeau si ei (mai cu seama Dimov) la aceasta tehnica, viziunile lui Fati sunt mereu posomorate, mereu voit terne, mereu lipsite voit de culoare, iar peste ele apasa o tristete coplesitoare, care va atinge dimensiunile tragicului in ultimul sau volum, Fotografie cu un caine lup, unde tema mortii este omniprezenta.”Octavian Soviany„Vazut ca un mare nedreptatit al criticii literare, numele lui Vasile Petre Fati e din ce in ce mai frecvent rostit de poeti, fie ca e vorba de cei din generatia sa ori de mai tinerii lui colegi. „Catalogat pe vremuri de critica de intampinare, cu mai multa sau mai putina indreptatire, drept un «poet al obiectelor», Vasile Petre Fati e mai degraba un vizionar de un soi mai aparte, ce extrage crampeie de real pe care le reasambleaza in niste mozaicuri pline de stranietate
