In perioada dominata de triumfurile rationalismului stiintific, cum socotim succesul extraordinar al unor miscari oculte precum astrologia sau renasterea vrajitoriei? Din perspectiva sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade arata ca astfel de tendinte populare se dezvolta din radacini arhaice si reapar periodic in anumite mituri, simboluri si ritualuri.
MIRCEA ELIADE Alte carti aparute la Editura Trei: 1000 de ani de bucurii si dureri Ostatica Shuggie Bain.
Aceasta fascinatie pentru modurile elementare ale materiei tradeaza dorinta eliberarii de sub povara formelor moarte, nostalgia cufundarii intr‑o lume aurorala.
Am mai discutat in alta parte semnificatia religioasa a efortului artistului contemporan de a aboli forma si volumul, pentru a descinde, ca sa zicem asa, in interiorul substantei, spre a‑i dezvalui structura ascunsa, starea larvara.
Dar in istoria artei moderne, de la cubism la tachisme, suntem martorii unui efort continuu al artistului de a se elibera de „suprafata“ lucrurilor si de a patrunde materia pentru a‑i dezvalui structurile ultime.
Atitudinea lui Brancusi fata de piatra e comparabila cu solicitudinea, teama si veneratia omului neolitic fata de anumite pietre ce constituie pentru el hierofanii; cu alte cuvinte, si ele dezvaluie o realitate sacra si ultima.
Nu voi vorbi despre Brancusi, fiindca dragostea lui pentru materie e bine cunoscuta.
Si-a castigat faima internationala cu Mitul eternei reintoarceri (1949), o interpretare a simbolurilor si imaginilor religioase, prezervandu-si locul in memoria colectiva cu monumentala opera Istoria credintelor si ideilor religioase, scrisa in trei volume (1976-1983). Intr‑adevar, nu se poate sa nu recunoastem in operele unui mare numar de artisti contemporani un interes mistuitor pentru materia ca atare.
Eliade a fost un autor prolific de fictiune si nonfictiune deopotriva, publicand peste 1300 de texte de-a lungul a saizeci de ani.
In 1958 a acceptat postul de profesor titular si de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985, Catedra „Mircea Eliade ) a Universitatii din Chicago, devenind unul dintre interpretii eminenti ai religiei.
Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, mai intai la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi la Sorbona.
Si-a sustinut doctoratul in filosofie la Universitatea Bucuresti, remarcandu-se apoi ca profesor, istoric al religiilor, scriitor si filosof.
Mircea Eliade (Bucuresti, 1907 – Chicago, 1986) a studiat filosofia la Bucuresti, apoi la Calcutta, India.
Ultimul, scris pentru o revista de specialitate, este intrucatva mai tehnic, dar caracterul sau erudit nu are decat rolul de a familiariza cititorul cu manifestarile unui moment absolut fascinant din istoria experientei religioase. Mai degraba decat o lucrare de popularizare, Ocultism, vrajitorie si mode culturale este rodul convingerii lui Eliade ca istoria religiilor ar trebui citita de cel mai larg public posibil.
Primele cinci eseuri au fost initial conferinte si, prin urmare, stilul oral, plin de viata le face deosebit de accesibile ca lectura.
In cele sase eseuri lucide adunate in acest volum, Eliade dezvaluie semnificatia religioasa profunda care se afla in centrul multor mode culturale contemporane. Tematica volumului este eclectica: autorul reia vechi subiecte insuficient cercetate din istoria religiilor sau pune intr-o noua lumina controverse bine-cunoscute.
In perioada dominata de triumfurile rationalismului stiintific, cum socotim succesul extraordinar al unor miscari oculte precum astrologia sau renasterea vrajitoriei? Din perspectiva sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade arata ca astfel de tendinte populare se dezvolta din radacini arhaice si reapar periodic in anumite mituri, simboluri si ritualuri
