Parintele ne spune ca omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten.
Suntem indemnati in acest volum sa Il iubim pe Dumnezeu cu frica ca am putea sa-L pierdem, ca in afara Lui nu mai avem nicio cale pe lumea asta, in lumea viitoare..
Ce are in plus atarna greu, foarte greu, il scufunda.
Omul are nevoie de putine lucruri ca sa fie linistit, fericit, mult mai putine decat crede.
Exista impliniri mai inalte decat acestea, de exemplu, sa resimta bucuria dragostei, a jertfirii, a trairii frumusetilor naturale pe care le-a sadit Dumnezeu pe acest pamant.
El doreste sa le aminteasca oamenilor ca ar trebui sa ne dam seama ca prosperitatea materiala dupa care alergam nu-i decat o iluzie, o momeala care ne baga in primejdii nebanuite, intr-o nefericire mult mai periculoasa decat saracia materiala.
In momentul in care am pierdut porunca aceasta a iubirii si a raportului dintre noi, nu mai suntem crestini, suntem altceva.
Omul nu traieste izolat, omul nu traieste singur, el traieste mereu in planul celuilalt.
Ceea ce observa Parintele Iustin Parvu ca lipseste in zilele noastre nu este altceva decat sentimentul durerii pentru aproapele nostru.
Fara aceasta apropiere si simtire, nu putem trai in manastire, dar nici in societate.
Omul fara dragoste, fara apropierea fata de suferinta, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu.
Calugaria fara mila nu se poate.
Mila ne este prezentata ca fiind esenta iubirii de aproape, de frate, de sora, de mama, de tata de prieten de vecin, de strain.
Nu poti sa indeplinesti aceasta „profesiune” fara harul lui Dumnezeu, cel care a dat putere popoarelor sa se individualizeze in istorie.
Trebuie sa intrunesti toate calitatile, sa ai simtul valorilor natiei prin care traiesti.
Ni se aminteste aici ca „profesiunea” de roman nu este una usoara.
De aceea autorul, Adrian Alui Gheorghe, remarca ca in Parintele Iustin era cata luciditate atata sfintenie, cata sfintenie atata putere, cata putere atata credinta, cata credinta atata omenie.
Dar si iubirea este luciditate, caci iubind descoperi, iubind vezi nevazutul, iubind iti simti dimensiune de om.
Viata intru Hristos, afirma parintele, e o continua stare de luciditate.
Viata intru Hristos nu e o continua beatitudine, asa cum isi inchipuie cei care nu ating niciodata cerul cu gandul lor.
Ori, Dumnzeu ne da o cale frumoasa: sa traim pe pamant in aspiratie pentru cele vesnice.
Crestinii de azi vor sa fie si cu un picior in cer, dar si cu unul bine infipt pe pamant.
Vechii crestini se intreceau in virtuti, in fapte bune, in rugaciunea inimii.
Singur isi impovareaza viata, singur se baga in jugul patimilor, singur devine posac si asta pentru ca el nu se mai raporteza la Dumnezeu, el se raporteaza numai la averea vecinului, la luxul nemasurat pe care l-a vazut undeva.
Parintele ne spune ca omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten.
Istoria unui secol si credinta au fost traite si simtite „la prima mana” de Parintele Iustin Parvu, de asta marturiile pe care le lasa, in dialogul prezentat in volum, sunt probe pentru „patericul” atat de necesar confirmarii si afirmarii Bisericii in vremurile din urma, nealese, schismatice.
Cartea aduna dialoguri realizate in perioada 2005-2007.
Din pilda sa si a altora invatam sa fim romani si crestini.
Inchis la Aiud, la Gherla, la Periprava, „inchis” in manastire, „ingropat in lume”, Parintele Iustin n-a facut decat sa reafirme, de fiecare data, libertatea deplina pe care ti-o ofera credinta.
Au fost adunate in aceasta carte secvente din viata si „opera” parintelui Iustin Parvu.
Ori, Dumnzeu ne da o cale frumoasa: sa traim pe pamant in aspiratie pentru cele vesnice.
Crestinii de azi vor sa fie si cu un picior in cer, dar si cu unul bine infipt pe pamant.
Vechii crestini se intreceau in virtuti, in fapte bune, in rugaciunea inimii.
Singur isi impovareaza viata, singur se baga in jugul patimilor, singur devine posac si asta pentru ca el nu se mai raporteaza la Dumnezeu, el se raporteaza numai la averea vecinului, la luxul nemasurat pe care l-a vazut undeva.
Parintele ne spune ca omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten
