„Amoru-i un copil pribeag Ce-n veci cu legi nu poti sa-l stapanesti. De nu-ti sunt draga, tu mi-esti drag Si de-mi esti drag, sa te feresti!”...
Refrenul pentru Habanera din opera Carmen (1875) de Georges Bizet („L\'amour est un oiseau rebelle”) debuta in forta cu ditirambicul „L\'amour est enfant de Bohême” al protagonistei dar in prima si, apoi, consacrata versiune romaneasca (inclusiv pe scenele oficiale) a devenit „Amoru-i un copil pribeag” – ceea nu e deloc acelasi lucru, insa surprinde fidel caracterul volatil, ratacitor, nestatornic al iubirii in cheie nu neaparat autohtona. In vechii Bucuresti, atat de pitoresti la modul arhaic dar si, in acelasi timp, extrem de receptivi la noutate (fie ca aceasta venea pe filiera greco-fanariota, balcanic-osmanlaie, kiseleffian-muscaleasca, bonjurist-frantuzita, teuton-germanica sau cine mai stie de care, dupa cum bateau bezmetic vanturile Istoriei), iubirea/amorul/liubovul isi facea de cap discretionar, de la vladica la opinca, inflacarand imaginatia poetilor (unii dintre ei numarandu-se printre victimele sale predilecte), risipind avutii nemasurate, contrariind, vai, opinia publica si, nu o data, generand consecinte politice teribile. Intre aceste coperti am vrut sa alatur o parte dintre legendele sentimentale mai mult sau mai putin cunoscute care jaloneaza harta istorico-afectiva a peisajului din aceasta urbe contradictorie si controversata si care, recompuse livresc, inca reusesc sa produca nu putine satisfactii de substituire unui cititor contemporan deloc inhibat de stereotipurile perpetuate de manuale si de discursul propagandistic „oficial”..
Suna a romanta dar, in fapt, nu-i deloc asa, chiar daca in vechile carciumi bucurestene cu staif melodia (aria!) intrase in repertoriul multor interprete („dizeuze”, unele dintre ele avand destule in comun cu personajul fictiv originar). „Amoru-i un copil pribeag Ce-n veci cu legi nu poti sa-l stapanesti. De nu-ti sunt draga, tu mi-esti drag Si de-mi esti drag, sa te feresti!”..
