Cand realitatea devine suprarealista, doar fictiunea ii mai poate deslusi sensul. In 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o suta de povestiri spuse de un grup de tineri si tinere care-si omorau timpul intr-o vila din afara Florentei, asteptand sa treaca inspaimantatoarea Moarte Neagra, o molima ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni.
Contributia lor va ramane in memoria noastra ca un omagiu de importanta istorica, adus unui timp si spatiu cum nu am mai trait vreodata, si va oferi cititorului o vedere de ansamblu si alinare, acum, dar si intr-un viitor in care, sa speram, COVID-19 va fi ramas doar o amintire. .
Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi sa pastram in amintire si sa intelegem inimaginabilul? Si ce am putea sa invatam din felul in care criza aceasta va afecta arta literaturii? Cele 29 de povestiri originale, scrise de autori precum Margaret Atwood, Tommy Orange, Edwidge Danticat, Colm Tóibín, Rachel Kushner sau David Mitchell, variaza considerabil prin textura si tonalitate.
Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamana cu niste fabule.
In martie 2020, editorii The New York Times Magazine au initiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede si bine delimitat temporal de a alcatui o antologie de povestiri scrise in perioada in care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima data lumea.
Cand realitatea devine suprarealista, doar fictiunea ii mai poate deslusi sensul. In 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o suta de povestiri spuse de un grup de tineri si tinere care-si omorau timpul intr-o vila din afara Florentei, asteptand sa treaca inspaimantatoarea Moarte Neagra, o molima ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni
