In mod firesc, modelul adoptat in august 1948 pentru serviciul de securitate al regimului comunist din Romania a fost cel sovietic.
Nu in ultimul rand, am avut in vedere, ca public-tinta, jurnalistii si reporterii din diversele mass-media, foarte interesati si activi in a scrie despre Securitate, dar aflati, din nefericire, in numeroase ocazii, captivi ai unor sabloane de abordare si interpretare, unele vechi de zeci de ani..
Lucrarea este destinata, deopotriva, publicului larg, neinitiat in avatarurile institutiei, dar si (mai ales!) cercetatorilor istoriei regimului comunist (istorici, sociologi, politologi), precum si viitorilor specialisti (studenti si doctoranzi la facultati de profil). sau chiar unii dintre liderii partidului nu erau la adapost de urmarirea informativa, dupa obtinerea aprobarilor de rigoare din partea „conducerii superioare de partid”.
Evident, nici membrii P.
C.
R.
De la procesele de productie din unitatile industriale, pana la situatia din licee si facultati sau din spitale, de la fostii membri ai partidelor politice interbelice si pana la diplomatii trimisi peste hotare, actori, jurnalisti, sportivi, magistrati, tot si totul trebuia cunoscut, caci „guvernul unui stat totalitar poate considera toate persoanele care nu fac parte din partidul de guvernare drept actuali sau potentiali dusmani”. (…) Practic, nu a existat nici un domeniu de activitate sociala care sa nu fi reprezentat un obiectiv pentru Securitate. *** Securitatea, a carei existenta a numarat 41 de ani, a avut perioade in care personalul sau a depasit cifra de 22.000 de oameni (excludem aici numarul cadrelor din Trupele de Securitate).
Ambitia de „a sti tot”, de a nu lasa „neacoperit” nici un segment al existentei sociale, ambitie specifica oricarui regim totalitar, a condus la dispersarea fortelor si la o estompare a amenintarilor veritabile, pierdute printre fapte anodine, lipsite de orice semnificatie politica.
De aici a decurs, in buna masura, si imposibilitatea Securitatii de a se achita de sarcinile trasate de partid.
Astfel, marile „dosare-problema” din sectorul specific politiei politice raman aceleasi timp de patru decenii: &bdquo
Fostele partide politice burgheze”, &bdquo
Miscarea Legionara”, &bdquo
Culte &ndash
Secte”, &bdquo
Tineret studios”, &bdquo
Justitia”, &bdquo
Contrainformatii militare”, &bdquo
Presa &ndash
Tiparituri”, &bdquo
Nationalism – iredentism”, &bdquo
Emigratie dusmanoasa”.
Conceputa de catre liderii regimului drept „sabia si scutul&rdquo
Partidului, Securitatea a fost nevoita sa-si inscrie activitatea pe anumite linii de forta recognoscibile pe parcursul intregii sale existente.
Era evident ca novicii romani aveau ce invata de la maestrii sovietici! Mentinut cu duritate intr-o stare de totala obedienta fata de factorul politic, aparatul de securitate a fost pus in incapacitatea organica de a evolua in directia profesionalizarii si transformarii intr-un veritabil serviciu de informatii.
De asemenea, penetrarea informativa a Occidentului, in timpul si imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial, a fost una de amploare.
In plus, activitatea organelor similare din Est se dovedise a fi una de succes, asigurand, in conditii extrem de dificile, triumful partidului bolsevic si mentinerea sub ascultare a unei populatii imense, disipata pe un teritoriu la fel de imens.
Nici nu putea fi altfel, cata vreme obiectivele ideologice erau similare, iar suportul logistic, consilierea de specialitate, precum si unele cadre de nadejde, veneau tot din Uniunea Sovietica.
In mod firesc, modelul adoptat in august 1948 pentru serviciul de securitate al regimului comunist din Romania a fost cel sovietic
