Romanul pe care îl ții în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veșnic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos.
Aflată în această stare, tanti Maria putu șopti:— Tu ești, Panaiotakis?Și auzi blând:— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.
Iar pribeagul îi răspunse tandru:— E, nu fi mirată… și jos, pe pământ, deseori așa eram, dar voi acolo nu mă vedeați… .
Venea și se întindea deasupra ta și deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis.
Lumina ieșea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliștea lui nu orbea.
Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul.
Dar nu arătau urât.
Avea și cocoașa, și umflătura din piept.
Panaiotakis stătea în mijlocul carului.
Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul și blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înșela.
O bucurie a ochilor, o beție nespusă, pe care nici n-o poți visa… Un asemenea car minunat trecea prin fața ei.
Ce bogăție, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, șiruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau și orbeau universul.
Depășea hotarele frumuseții și strălucirii.
Dacă e să vorbim și despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris.
Trupurile lor puternice și lucioase sfâșiau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera și străbăteau spațiul.
Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile și curelele… toate din aur și argint.
Zburau de nu atingeau pământul și aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumusețe, mișcare suplă.
Cai atât de bălani și de mândri nu mai fuseseră văzuți.
Carul era tras de patru cai albi și înaripați. Și în el avea carul.
Doar te înfășura și te simțeai și tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaș se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece.
Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea.
La orizont se ivi un nor uriaș, foarte alb, luminos ca aurul curat.
Se pierdu doar pentru o clipă și tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat și îmbrăcat în lumină. Însă nu apucă să facă nimic, să se miște, să vorbească, să se dezmetecească, și Panaiotakis păru că pleacă.
Se opri în văzduh și îi spuse cu blândețe negrăită: „Îți mulțumesc pentru pomenire, tanti Maria, îți mulțumesc foarte mult!”.
Tulburarea și bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuși Dumnezeu cu mâna Lui. Îl purta un mic nor luminos.
Se apropie de ea fără să calce pe pământ.
Panaiotakis zâmbea și îmbrățișa pe toată lumea și pe tanti Maria.
Avea o blândețe care putea domestici și lupii, și șacalii, și oamenii.
Cu aceleași trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos și chipeș.
O povestire simplă, încântătoare și atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârșit depășește orice morală omenească.Îl văzu pe Panaiotakis într-un ținut frumos.
Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor.
Nu se știe de ce.
Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a ținut ascunse și nu le-a publicat niciodată.
Romanul pe care îl ții în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veșnic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos
