Sintem deja in "post-tranzitie" – spun unii.
Da tonul dar nu face neaparat muzica: exista mult mai mult in ceea ce nurnim de regula identitate.".
Acestia din urma minoritari cronici si-au decupat o parte de patrimoniu al lor si doar al lor pe care il apara de pericolul „draculizarii" de pilda.
Problema este ca patrimoniul este doar virful aisbergului registrul deciamatoriu al identitatii care da tonul ce-i drept in masura in care este o declaratie de putere.
Romanii si maghiarii se exclud astfel reciproc din patrimoniul Transilvaniei punindu-i cu usurinta intre paranteze si unii si altii pe sasi ce nu au fost niciodata putere suprema in zona dar lara de care Transilvania nu ar fi existat asa cum este acum.
Totul e cine pe cine exclude si cum.
Iar identitatea este la rindul ei o problema de apartenenta si excludere.
Caci altminteri exista ratiuni perene chiar daca discutabile in aceste povesti patrimoniale.
Patrimoniul este totdeauna si pretutindeni o declaratie de identitate.
Lucrurile capata profunzime istorica daca urmaresti stratigrafia Muzeului Transilvaniei selectia si punerea lor in scena sub vremi diverse: bucuresteanca Klisabeta fosta Kogalniceanu este comparativ un caz simplu si fericit!Poveste veche desigur si complexa as spune pe care doar Funar acest postmodern fara voie a reusit sa o reduca la un ridicol perfect deconstruind-o pina la expresia sa irationala.
O privire socio-hai-huie dar nu prea...- Vintila MihailescuFragment din cartea "
Socio-hai-hui prin Arhipelagul Romaniei" de Vintila Mihailescu"
O fosta studenta care lucreaza in prezent la un doctorat despre patrimoniu si teritoriu la Cluj mi-a povestit printre altele despre cele doua ghiduri ale orasului unul in viziune romaneasca celalalt in versiune maghiara: un turist care ar consulta doar aceasta bibliografie si-ar da seama cu greu ca este vorba despre unul si acelasi oras.
Se cere o "privire graitoare" care sa aseze in cuvinte cu rost observatiile marunte.
De pe micul ecran al cotidianului pe marea scena a problemelor tarii este un drum care se cere parcurs la fiecare pas.
Cert este insa ca faptele marunte nu mai sint la fel de fascinante in ele insele nu mai uimesc doar prin ineditul lor prin diversitatea frusta a intimplarii ci invaluite intr-o aura simptomatica lasa tot mai mult loc de meditatie in jurul lor.
E discutabil.
Sintem deja in "post-tranzitie" – spun unii
