Prin varsta, mai degraba insa prin promotie (prin generatia de creatie, daca vrem), Laurentiu-Ciprian Tudor (el a debutat, imi amintesc bine, in 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouazecismului, douamiismului, fracturismului scl: nepasarea la ideistica, sfidarea constiintei teoretice, amputarea, ca sa zic asa, a organului metafizic (unii am auzit ca jubileaza obraznic la aceasta carenta), absente inlocuite, de regula, de mistica ablutiei in sordidul cotidianului ar fi, intre altele, insusirile acestor confrerii; si s-ar mai adauga, daca suntem atenti, deopotriva lipsa organului pentru cultura, aceasta reducandu-se la acestia, ca la epileptici, pe spatiu ingust, de exemplu la incropirile grupusculelor sau cislei.
Nu mai putin in caz se vadeste si melancolia, una ce-si ascunde insa durerea, o stancatie.
Precum aci, in Frumoasa naibii :: "m-arunca-n priviri imposibile/fara plasa/conspir cat imi sta in luneta/desenez jupuirea/cu haita trezita in nervi//frumoasa naibii//facuta in ciuda/rinocerilor insomniaci/s-o intorc in lut/in mixerul bratelor lacome/ca-mi sta ca un lat deasupra capului/lucind ca aurul viu/sa nu-i mai fiu/ca-i sunt/ocnas in vara/fiara legata cu fier/liber/sa gandesc verdele/doar pentru verde".
Poetul interpreteaza in chipul urmator aceasta dilema a sa fata cu nepatrunderea (inevitabila, tautologica) la lucrurile in sine, la esente - o imposibilitate pe care el si-o asuma cu ironie si tandrete deopotriva, cu o imprecatie duioasa.
Un chip nocturn al fiintei este dintotdeauna in banuiala ochiului nostru care o priveste.
Daca recunoastem, odata cu Laurentiu-Ciprian Tudor, ca cea mai mare parte a lumii noastre e, asa-zicand, subterana, sigilata de intunecate taine - e dificil a-i recunoaste si garanta iluminarea, luminile promise.
Iata, acum din volumul recent, al treilea, Apostolul verilor (Editura Arania, Brasov 2007), poemul cu desuetul titlu, Zaraza : "parai/pentru ce e-n rai/in acel serai/cocosata/alfabetul iti cadea din gura/odata cu fluturii din stoamc/hatanata din tatani/de tate;/eram tanar/si te minteam ca un print arab/tu devneai arabila/cu toate iluziile zmee,/gura mi-era ca o punga cu galbeni/cu parai/cat sa platesti intrarea/la filmul cu happy/fara de end.//Zaraza/s-a facut amintirea ca vinul cel nobil/si-n raia/imi pare ca treci pe sub stresini".
Precum in volumul de debut (si atunci, se vede, titlul era din nou inspirat, era o cautata stihuire: Teama de cerc si fuga dupa aripi ) materiile venale nu sunt dispretuite, se vor impaca mai curand in eufemismul contemplatiei sau al ritualului ludic cu abstractiunea, sa spunem jenanta, deopotriva cu adierea romantica.
Asadar: "cu bratele puse pe solduri/usor imbufnata pari/mai dulce/amfora de miraculoase licori/de-elixiruri picurate din sinele verii/miruri si-uleiuri de flori si de ingeri/goala te tragi ca ciuta la poala padurii/.../sa nu oprim/sa nu oprim/invarteala aceasta a acelor de ceasornic/a acestei ore/indragostita de sine ca un dervis in transa/ora oprita/ora spirala/scoasa din lant/exilata-n plutire/ca o planeta halucinanta/prin cosmos//sa nu oprim invarteala aceasta a acelor de ceasornic/timp iesit din sine/galaxia e ca o maioneza albastra/care nu se mai lasa taiata".
Sa citim prin urmare din poemul Cand iubita e ca un fel de apa si cand ceasul fericirii nu se termina , nu fara a remarca totusi ca titlul (cum se va mai intampla de cateva ori in cuprinsul cartii) e el insusi un poem lapidar sau un poem in devenire.
Din contra insa, cum spuneam a propos de cartea lui de debut, Laurentiu-Ciprian Tudor nu a evitat intalnirea cu conceptualul, il va reafirma totusi numai dupa o petrecere prin retortele obscure ale duhului liric: netemator, deci, ca acelea ii vor subtia sau amplifica enigmele, ca, mai departe, in ele s-ar mai si putea contamina de la elementul profan ori corupt, florile si ingerii, e convins de pilda poetul, suferind ca orisice vietuitoare de o sudoare mai mult sau mai putin diafana, iar in cosmos, privind-o, galaxia ni se va arata cateodata ca o albastra maioneza.
Prin varsta, mai degraba insa prin promotie (prin generatia de creatie, daca vrem), Laurentiu-Ciprian Tudor (el a debutat, imi amintesc bine, in 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouazecismului, douamiismului, fracturismului scl: nepasarea la ideistica, sfidarea constiintei teoretice, amputarea, ca sa zic asa, a organului metafizic (unii am auzit ca jubileaza obraznic la aceasta carenta), absente inlocuite, de regula, de mistica ablutiei in sordidul cotidianului ar fi, intre altele, insusirile acestor confrerii; si s-ar mai adauga, daca suntem atenti, deopotriva lipsa organului pentru cultura, aceasta reducandu-se la acestia, ca la epileptici, pe spatiu ingust, de exemplu la incropirile grupusculelor sau cislei
