Poezia lui Ovia Herbert, neatenta sa inventeze un nou „gen de poezie”, nici macar vreo forma noua de metafora, nici sa copleseasca printr-o tehnica sofisticata imagistica, pare sa vrea doar sa puna miscarea lui catre o initiere, dubioasa pe deasupra, pentru ca se afla sub zodia drogurilor de tot felul, pe care e posibil sa nu le fi epuizat inca in ceea ce „povesteste”.
De retinut e faptul ca, daca luptele de pe palierul social sunt in toi, razboiul interior este unul gata pierdut si cred ca aici se aduna substanta moralizatoare a cartii: „rul-visele par viata pe care nu mai apucam / sa o traim / (…) eu oricum astept sa vina sicriele / lasate in fata usii / coana ma va ajuta sa intru in ele si sa fiu transportat / la alta adresa // o sa plec in alta lume // dar nu mai poti iesi a spus el / ultimii veniti nu-si mai aduc aminte de nimic / atrofiati de sedative / vor adormi cu noi aici ani in sir”.* Dorin Muresan. (…) Razboiul pare sa se desfasoare pe doua planuri: unul exterior, izbucnit intre cei din urma, claustrati, inchisi in propria neputinta psihotica, si cei dintai, emblematici pentru parvenitul social, pentru mic-burghezul improprietarit, si unul interior, subinteles in nevoia subsolicilor de a iesi la suprafata (gaurile din perete devin laitmotiv), de a iesi de sub jugul adictiei.
Ceva ce el asuma structural.* Nina VasileSe poate vorbi despre un experiment in care subiectul poetic si-a asumat rolul de cobai.
Iar poezia „Demisolului” este una dintre cele ce reprezinta un simptom al deplasarii accentului inspre intelegerea poeziei ca proces viu, catre forma poemului, mai mult ca aproximare continua decat ca o forma perfecta ca atare.
Si nu din slabiciune pentru optimism, cum s-ar crede.
Legat de mult discutata caracteristica apocaliptica a generatiei 2000, as putea adauga ca atunci cand e autentica (o marca existentialista, desigur), ascunde intotdeauna o directie insotita de o constiinta sporita a ceea ce vrei sa spui si unde te duci, de ce, cu ce spui si scrii, stiind bine ca procesul, faptul miscarii catre altceva presupune greseli, dar e necesar si, oricum, e viu.
Personal, prefer aceasta optiune existentiala si poetica.
Intr-un alt registru, e doar simbolul la limita al existentei umane sociale, vizibile, dedesubtul careia se ascunde, insinuant uneori, amenintator alteori, dar si delicat, un Ceva diferit.
Ovia Herbert ne spune ca pana si in cea mai neagra, stupida, anosta, deprimanta, exasperanta, drogata existenta apare directia unei cautari, si chiar posibile gasiri, a partii de dincolo a realitatii diurne, cel putin sub forma „rulviselor”.
Poate pentru ca nu a venit timpul.
Poezia lui Ovia Herbert, neatenta sa inventeze un nou „gen de poezie”, nici macar vreo forma noua de metafora, nici sa copleseasca printr-o tehnica sofisticata imagistica, pare sa vrea doar sa puna miscarea lui catre o initiere, dubioasa pe deasupra, pentru ca se afla sub zodia drogurilor de tot felul, pe care e posibil sa nu le fi epuizat inca in ceea ce „povesteste”
-600x600_0.jpg)
